- Pe data de 3 iunie a avut loc la Roma evacuarea din Torre Spaccata inceputa pe 7 aprilie. De atunci, 35 de familii fara casa s-au refugiat in biserica Santa Maria Maggiore.
“Am lucrat cu ani in urma in aceasta biserica, eram un decorator. Azi in schimb… ”. Manuel avea o firma cu doi muncitori in regula. Criza i-a luat tot. Manuel povesteste ca daca nu ai o casa nu poti sa construiesti nimic, iar fiica ta ajunge intr-un centru de plasament si fuge, pentru ca vrea sa stea cu tine. Asemanatoare este si povestea celorlalte 34 de familii, circa 110 persoane, italieni si migranti, care de cinci zile s-au refugiat in biserica Santa Maria Maggiore la Roma, dupa ce au fost evacuati din Torre Spaccata.
Ocuparea abuziva, condusa de Blocchi precari metropolitani si de Rete abitativa metropolitana, a inceput pe data de 7 aprilie: “Eram intr-o cladire cu birouri sechestrata constructorului Caltagirone, nefolosita de ani”, spune Magdalena. Un act simbolic impotriva programului casa lansat de guvernul Renzi, care prin articolul 5 interzice rezidenta ocupantilor, impiedicandu-le accesul la servicii sanitare si scoala. “La care se adauga job act care elimina orice siguranta a locului de munca. Cu un salariu de 600 de euro cum poti sa-ti permiti o chirie? Suntem toti precari, fara locuri de munca si evacuati”. Singura solutie propusa de serviciile sociale a fost transferul mamelor si copiilor in centre de plasament: “Era de neconceput sa desparti tatii de copiii lor”.
Pe 3 iunie are loc evacuarea, dupa 8 ore de rezistenta pasiva pe acoperisul cladirii: “Nu aveam un alt loc in care sa mergem, asa ca am venit aici”. Cu totii tin sa sublinieze ca nu este vorba despre un asediu, ci de o cerere de ajutor: “Speram ca prin intermediul bisericii, primaria sa asculte ce avem de spus. Vicariatul a contactat institutiile, dar inca nu avem raspunsurile”.
Asa ca ei asteapta, asezati pe scaune de plastic langa altar, iar pe pamant sunt lucrurile stranse in zori, puse in genti si valize. Intre timp trec apelurile de la facultatea de infermieristica iar Magdalena, care s-a transferat in Italia din Romania pentru ca vroia o viata mai buna, nu va putea sustine examenele.
La ora pranzului primesc o farfurie de paste si cateva produse de la persoane care au ocupat o alta cladire. In curtea interioara, copiii arunca o jucarie de plus ca si cum ar fi o minge. Din fericire viata nu inseamna doar politie de stat, ce vine sa te ia din locul in care traiesti dar care nu e casa ta. Noaptea in schimb plang, pentru ca marmura e rece si tare, provoaca vanatai si ii dor oasele.
“In 2003 mama a pierdut locul de munca si de atunci traim printre evacuari”. Angela a crescut in locuinte invazive si totusi nu se plange, chiar daca timp de cinci ani a fost departe de mama ei, venita in Italia din Peru pentru a o ajuta sa studieze. A fost nevoita sa renunte la studii, iar in ciuda numeroaselor slujbe – de la barista la vanzatoare in targuri – nu era suficient, nici atunci cand lucra 12, 13 ore pe zi.
Angela nu se plange, si spune ca modul in care a crescut a determinat-o sa-i ajute si pe altii. Nu se plange nici Magdalena, spune ca in ciuda tolerantei zero inceputa o data cu lansarea programului casa, ei nu se sperie. Nici Manuel nu se plange, pentru ca sunt uniti chiar daca nu au un acoperis. Le pot lua drepturile dar demnitatea nu.
La ora sapte seara portile bisericii Santa Maria Maggiore se inchid. Familiile evacuate se pregatesc pentru o alta noapte. Spera ca noua zi le va aduce raspunsurile.
Sandra Fratticci
(8 iunie 2014)
Foto de Vittoria Mannu
Traducerea si adaptarea Alina Barbulescu