Vorbeam despre Ramadam si cativa copii au desenat o moschee cu niste copii care se jucau si avioane ce lansau bombe. Cand i-am intrebat de ce, unul din ei mi-a raspuns: „Eu desenez ce am vazut”, ca si cum ar fi un lucru normal. Lara El Debuch, 23 de ani, este una dintre tinerele italo-siriene care a participat in luna iulie la misiunea organizata de Woman for Syria din cadrul proiectului Child Again, promovat in colaborare cu Onsur si Ossmei pentru a da o mana de ajutor refugiatilor sirieni din Turcia.
Obiectivul celor de la Child Again este sa-i ajute pe copii, caci pentru cine e nascut in Siria nu e deloc usor. “Nu pot frecventa scolile turcesti deoarece sunt fara acte si prin urmare nu se bucura de statutul de refugiati. Sunt cateva clase organizate de voluntarii sirieni, insa acestea nu sunt institutionale, se desfasoara in garaj fara lumina”. Si in cateva dintre aceste structuri Lara si colegele ei au incercat sa daruiasca un zambet celor mici afectati de razboi: “Foarte multi copii si-au pierdut tatal sau ambii parinti. Am intrat intr-un orfelinat pentru copii de martiri si o fetita ne-a iesit in intampinare aratandu-ne o papusa Barbie ponosita pe care o tinea ca pe o comoara: “Uite ce frumoasa este papusa mea”, a spus ea. Atunci am adus o duzina de cutii cu jucarii”.
Pentru copiii sirieni, razboiul este un gand fix, care nu-i abandoneaza nici macar in timpul jocului: “Adorau sa deseneze si culorile pe care le alegeau erau intotdeauna culorile Siriei libere. O buna parte dintre copii isi vede viitorul in razboi, nu reuseste sa-si imagineze unul diferit, deoarece n-au vazut niciodata pacea. Cand ii intrebam ce ar dori sa devina cand ajung mari raspundeau soldat, sau medic, pentru a vindeca toate ranile”.
Razboiul este in centrul gandurilor lor. Propunerea pentru copiii mai mari a fost acea de a face un joc de rol, dar care a fost prima idee pe care au avut-o? Sa reprezinte revolutia. Cand le-am sugerat sa faca altceva ne-au raspuns: “De ce sa schimbam, doar este ceea ce traim”. Apoi, din fericire, au pregatit un spectacol mai vesel despre Ramadam. Au vrut sa faca totul singuri, cu texte scrise chiar in araba clasica, a fost foarte frumos”.
Multumita eforturilor depuse de voluntari este faptul ca acesti copii sirieni pot gasi un refugiu departe de un cotidian infricosator: “Eram intr-un cartier din Bab El Awa unde a fost un aflux mare de refugiati. Familii numeroase locuiau in chirie in case foarte mici. O prezenta traita ca o invazie de turci care in aceasta zona sunt, in cea mai mare parte, alawiti, acelasi grup al presedintelui Assad”. Clima este una tensionata: “Pe mai multe balcoane fluturau steagurile Turciei si sirienii erau ingroziti de fiecare data cand auzeau batai la usa”.
“Foarte multi copii aveau semne clare de tortura, cativa erau in scaunul cu rotile, altii nu mai aveau bratele sau un picior”. Nu exista familie siriana care sa fi scapat cicatricelor razboiului: “O fata de varsta mea ne-a povestit ca in familia ei au fost 85 de morti, printre care fratele cel mai mare care a lasat in urma doi copii de 3 si 5 ani”.
Razboiul e o nebunie: “O alta fata era singura cu doi copii foarte mici, sotul, medic, dupa ce i-a dus intr-un loc sigur, s-a intors in Siria fara a le spune nimic pentru a oferi ajutor intr-un spital. Ea creste cei doi copii si nu stie unde este sotul ei si nici cand se va intoarce. El i-a trimis o fotografie si se aud la telefon cateva minute in fiecare seara. Ii povesteste despre raniti, cateodata ii trimite si imagini.”
Razboiul este groaza: “Se vorbeste despre violuri din partea soldatilor regimului. Se pare ca acestia intrasera in case in plina noapte, luasera in custodie oameni si se comportasera dupa bunul plac. Am auzit despre o fata de 14 ani care a ramas insarcinata in urma unei violente”.
Sirienii traiesc captivi: “Cea mai mare parte e fara pasaport, prin urmare, nu pot ajunge in tari precum Suedia, ce ofera azil refugiatilor sirieni”. Dar chiar si cei care pot pleca, aleg sa ramana: “Familia mea e in Damasc. Situatia este intotdeauna aceeasi: bombardamente in fiecare zi si lumea care priveste cerul sperand sa nu fie lovita. Le spunem sa plece de acolo, ne raspund ‘Nu, noi vrem sa murim in casele noastre’ ”.
Dupa atacul cu arme chimice de pe 21 august, care a ucis 1300 de civili, se asteapta decizia comunitatii internationale cu privire la o posibila interventie militara. Si in timp ce societatea civila iese in strada pentru a protesta impotriva lipsei de actiune a marilor puteri – pe 24 august la Milano, pe 28 august la Roma – continua sa ne framante o intrebare dureroasa: copii sirieni vor cunoaste vreodata pacea?
Pentru a ajuta copiii sirieni puteti vizita pagina de facebook al proiectului Child Again sau sa contactati asociatiile Onsur si Ossmei.
Sandra Fratticci
(28 august 2013)
Traducere Marin Hemei