Pe data de 18 decembrie 2013 se manifesteaza pentru prima oara in numar mare, toti impreuna – italieni dar nu numai – pentru a 14a Zi Internationala a Migrantilor. Se manifesteaza pentru mai multe drepturi. Din cate spune lumea, se manifesteaza mai ales pentru dreptul la casa, dar si pentru dreptul de a avea un loc de munca, cetatenie si, evident, impotriva felului in care sunt tratati migrantii in asa-zisele “centre de primire” italiene.
“CIE sunt ca si inchisorile” se striga prin megafoane, intr-o zi a protestelor europene in Grecia, Germania si Italia – la Bologna impotriva Centrelor de Identificare si Expulzare (CIE), la Mineo impotriva Centrelor de Primire (CARA) pentru cei ce solicita azil care, in mod ciudat, nu par sa difere prea mult.
Pancarta “Refugiatilor din Roma” cu mesajul disperat “Fara amprente, fara abuzuri in CIE” nu e prima din convoi, asa cum ne-am fi asteptat, ci se pierde printre manifestanti. In spatele oamenilor de orice tip, mai ales eritreeni si etiopieni: fete tinere care si-au cucerit statusul si care sunt aici pentru dreptul de a avea o casa, unii care inca nu au obtinut-o sau cine n-o mai are: “Ma numesc Davide, sunt din Eritreea, iar documentul meu de refugiat a expirat dupa 5 ani si sunt fara acte de trei zile, nu mai am o casa, dorm pe strada si nu am ce manca”.
Loc de munca? Nici vorba: sunt perfect constienti de faptul ca nici italienii nu il mai au, daramite ei. Si daca ne gandim mai bine, cand il ai, intotdeauna ti-e frica sa nu-l pierzi. Printre oamenii de acolo sunt multe telecamere si fotografi, iar de data aceasta printre manifestanti observam si multe femei si copii: aici, voalul pare a fi util si pentru a nu fi recunoscute. Un grup de trei femei eritreene nu vor sa fie intervievate din frica de a nu fi concediate, dar daca le intrebi “unde muncesc”, iti raspund “acasa”: “de fiecare data cand am vrut sa manifestez pentru drepturile mele, a trebuit sa spun ca sunt bolnava” recunoaste una dintre ele. Intr-o manifestatie pentru drepturile la casa si la un loc de munca, chiar si dreptul de a le cere este precar.
Si Martin se alatura protestelor. El avea doar 17 ani cand a plecat din Coasta de Fildes: “Am fugit din cauza razboiului, mi-au omorat familia. I-am platit pe traficanti si am venit cu o barca: 4 zile in mare, am mancat pasta de dinti si ne-am baut urina pentru ca mancarea si apa se terminasera”. A ajuns in Sicilia si de acolo s-a dus la Roma, unde a obtinut protectie internationala: “Am invatat limba italiana, am obtinut o diploma la scoala generala si am frecventat o scoala de informatica”. In ciuda tuturor acestora, nu reuseste sa gaseasca un loc de munca: “Merg sa bat din usa in usa, dar raspunsul e intotdeauna acelasi ʻAngajam doar italieniʼ. “Eu nu vreau sa ma intorc in tara mea, vreau sa traiesc aici, dar fara un loc de munca cum pot merge inainte?”.
Dupa marturia lui, e randul unei femei tunisiene care, inconjurata de prietenele ei, ne spune ca intotdeauna exista o motivatie personala cand ne alaturam unei manifestatii: “eu sunt aici pentru dreptul la o casa si un loc de munca – chiriile sunt prea mari, iar salariile prea mici. Avem copii de intretinut, eu am trei, iar sotul meu a fost concediat dupa 30 de ani de munca, au spus ca deja are 50 de ani si, din cauza crizei, trebuie sa se faca economie. Vor sa ne scoata din casa populara asa ca locuim abuziv – in cartierul Laurentino 38 (un ghetto, la periferia Romei). Noi nu cerem mult, cu 1000 de euro pe luna am putea sa ne descurcam”.
Sunt tot mai multe cereri de case populare. “Suntem doua familii tunisiene” continua sa povesteasca femeia “si traim impreuna cu italieni, sud-americani si marocani”. Convietuirea are lucruri bune si rele, dar cum se spune, important e sa gasesti prieteni buni”. Si o femeie din Ucraina e aici tot pentru “casa”: adica “o casa cu acte in regula si nu la negru”, cu garantiile unui contract inregistrat, “pentru ca azi, dupa 15 ani, m-au aruncat afara ca si cum ai arunca o pisica din casa”. “Acum m-am inscris pentru o casa populara, dar lista este foarte lunga”. Ea e in manifestatie singura, in spatele pancartei refugiatilor, si pare putin dezorientata “nu inteleg de ce vorbesc despre fascism…”.
In capul coloanei de manifestanti, se regasesc studentii si membrii ai grupului care spune “STOP evacuarilor, ordinelor de sechestru”, dar spiritul general pare a se stinge in fata dorintei politice de a fi impotriva manifestatiei (in mod paradoxal) antagonista a asa-zisilor “forconi” (agricoltori). Sunt putine marturiile celor implicati si mai ales despre cetatenie. “Deja sunt multe persoanele ca si noi si cream o realitate care nu mai poate fi negata” striga un baiat a doua generatie de imigranti, iar o mama: “nu-mi pasa pentru mine, eu stie ce inseamna sa ai o identitate, de cand m-am nascut, dar imi doresc acelasi drept si pentru cei 4 copii ai mei care s-au nascut aici si se simt italieni”.
Si Franco este exasperat. Pentru mortile din mare ignorate timp de 15 ani si “descoperite” de politicienii italieni doar dupa tragedia din Lampedusa. “Pentru ca am fost tratati ca niste animale si ceea ce s-a intamplat la Lampedusa demonstreaza acest lucru”. Este exasperat din cauza unui sistem de primire care se limiteaza sa dea o farfurie de paste, ignorand socul cultural al celor care ajung aici si, mai ales, alimentand businessul centrelor de primire. El a fost prin multe, unul mai rau decat celalalt: “La Finocchio eram 110 in interiorul unei singure case: eram 5 intr-o camera. Primaria plateste 1500 de euro pentru fiecare migrant, fara sa asigure niciun serviciu. Cursurile de limba italiana sunt cu plata”.
Proclamata de ONU in 1990, 18 decembrie este Ziua in care s-a proclamat Conventia internationala privind protectia drepturilor tuturor lucratorilor emigranti si a membrilor familiilor acestora, dar aceasta nu a fost niciodata semnata si nici ratificata de catre Italia. Un ideal de justitie sociala care a inceput la Roma, printr-o manifestatie care din Santa Maria Maggiore a parcurs Piazza Vittorio, San Lorenzo, Piazzale Aldo Moro pana in Piazza Indipendenza.
Cinci mii de manifestanti potrivit organizatorilor. Iar de data aceasta nu mai e clasica replica din partea Chesturii care, de obicei, are tendinta de a scadea numarul partecipantilor: nu a mai putut sa se pronunte pentru ca, doar cu o zi inainte, a stabilit retragerea autorizarii in favoarea manifestatiei agricultorilor”.
Astfel, manifestatia autorizata nu a avut succes, osciland intre o mie si trei mii de persoane, care s-au adunat in Piazza del Popolo impreuna cu Casapound, si Miscarea pentru casa (si aici); iar acea “ilegala” nu a adunat, cu siguranta, niciodata atatia oameni pentru o tema de acest fel: mai apropiata, mai solidala si amestecata intre italieni si migranti, femei si barbati, adulti si copii. Un manifestant striga exultand: “Agricultorii sunt mai putini decat noi, si, in orice caz, sunt fascisti”, “seful lor a plecat cu un Jaguar”, adauga altul.
Ei, italieni find, manifesteaza pentru ca “suntem internationalisti” si un baiat adauga: “a spune ca suntem aici din solidarietate ar fi o falsitate, suntem aici pentru ca aici trebuie sa fim toti, conditia lor e si a noastra”… fiind un precar nu puteam sa nu fiu aici, drepturile sunt universale”. O senzatie de a impartasi acelasi sentiment, care pare a fi confirmata din toate partile: “nu suntem aici numai pentru noi, exista o noua generatie care vine din urma” spune un baiat din Senegal in fata unei telecamere.
Manifestatia de la Roma a fost dedicata, in mod special, unei persoane, “Molui, baiatul eritreean care a fost “sinucis” la Mineo, 21 de ani, a fost lasat de izbeliste dupa o calatorie prin mare si desert pentru a ajunge in “taramul fagaduintei”, insa care nu a fost atat de diferit de cel lasat in urma. CIE sunt, de obicei, prima experienta italiana a migrantilor, iar multi dintre ei se simt mai bine in “societatea reala”, aproape intotdeauna mai primitoare decat Statul.
“Primire?” striga dintr-un furgon, “scene de acest fel nu au nimic de-a face cu acest cuvant”. Se referea la imaginile care, nu de mult, au fost vazute la televizor, la dusurile din curtile inghetate, atat pentru barbati cat si femei, dezbracati ca animale si dezinfestati in masa de boli precum scabia, pe care multi nu o aveau inainte sa intre in Italia. Violenta sub forma de internare, abuzuri, umilinte si santaje: acestea sunt experientele pe care multi le povestesc. Situatia devine si mai grava considerand ca printre acestia sunt si cei 16 martori al procesului deschis de Procura Agrigento impotriva contrabandistilor si traficantilor care au supravietiuit teribilului naufragiu din 3 octombrie 2013 in care au murit 368 de femei, barbati si copii.
Astazi cerem cu tarie, o noua lege a migratiei, asa-zisa Carta di Lampedusa, care se va discuta din data de 31 ianuarie pana in data de 3 februarie 2014: zeci de grupuri si asociatii europeene si nord-africane va invita la o sedinta in care se vor discuta continutele, incepand de la o serie de valori si experiente: libertatea de a se misca sau de a ramane, mobilitatiile impotriva expulzarilor sau refuzurilor, dreptul de a ocupa case goale pentru cei ce sunt fara casa, luptele pentru un venit echitabil, demnitate la locul de munca si impotriva sclaviei, solidarietatea si practicile de ajutor reciproc si cooperare, refuzarea anumitor legi (de exemplu Bossi-Fini), metodele de a contrasta discriminarea si rasismul, luptele impotriva centrelor de inchidere si detentiune, solicitarea noilor drepturi de cetatenie, mai extinse pentru toti.
In rest, se risipesc cantece partizane, coruri antifasciste, chiar si readaptarea faimosului cantec “La società dei magnaccioni” care lauda “st’immigrati de sta Roma bella” care s-au unit luptei impotriva fascismului. Pacat ca nimeni nu stie, de fapt, ce e si pe nimeni nu intereseaza. Migrantii indica calea pentru a depasi anumite ideologii pentru a infrunta faptele, realitatea cotidiana care trebuie schimbata in interesul tuturor.
Alice Rinaldi
(19 decembrie 2013)
Traducere de Larisa Stoica