La biblioteca Villa Leopardi se poate ajunge parcurgind aleile parcului cu acelasi nume, un colt de verdeata din cartierul African. La primul etaj, se afla sectia dedicata tinerilor. Aici, rafturile pline de carti colorate, impartite pe grupuri de varsta, incadreaza o lunga masa in jurul carea se tin cursurile de limba italiana ale doamnei Sara Musa, simpatica profesoara de italiana ce preda la trei nivele: incepatori, medii si avansati.
Cand sosesc in clasa de incepatori, cu intentia de a urmari lectiile dintr-un colt retras, Sara imi propune sa ma asez la masa, alaturi de elevi: “Stai cu noi!” Langa mine sta Maria, o chimista poloneza, de cativa ani in Italia. Apoi, mai este Estefania care, impreuna cu Susana, studiaza stiintele marine si va fi prezenta la Roma pentru cateva luni de zile pentru a participa la programul Erasmus. Mai este David, un fotbalist argentinian de 21 de ani, care invata limba italiana “pentru ca nu inteleg nimic!” Este si Beatrice, psiholog, romanca, care traieste aici cu logodnicul sau italian si care se umple de amaraciune atunci cand nu reuseste sa-si exprime gandurile in italiana: “As vrea sa-ti spun mai mult, dar e dificil pentru mine…” Se prezinta si Sara, jurnalista “pasionata de limba italiana si afectionata de colegii ei de clasa”, fondatoare al primului ziar on-line pentru copii pe platforma WordPress, Giacomino.it.
In vreo doua minute, primele fotocopii apar pe masa “toata clasa se transfera astfel la Bologna, orasul celor trei T: tortellini, torri, tette. Cu totii cunosc specialitatea locala tortellini, au auzit si despre punctul de atractie turistica, le torri, in ce priveste a treia litera T, cea mai picanta, se explica prin faptul ca femeile din partea locului sunt de obicei mai plinute”. Ar fi bine sa o faca mai in soapta insa, pentru ca la etajul de deasupra este dedicat copiilor. Uneori, in timpul lectiilor, apare cate unul pe neasteptate, impreuna cu mama sau cu tata, pentru a rascoli printre rafturi, in cautarea unei carti pe gustul lor.
A invata italiana in biblioteca, pana la urma, inseamna si sa o faci aproape in soapta, pentru a respecta linistea celor care citesc in sala alaturata. Inseamna si a accepta uimirea iubitorilor de carte care, cu scuza de a trece dintr-o sala in alta, raman in picioare sa observe ceea ce este scris pe tabla sau sa traga cu ochiul la ceea ce se afla scris in caietele elevilor. Dar, mai ales, inseamna sa trezesti curiozitatea copiilor care, intre o carte de benzi desenate si o carte de povesti, se opresc, din cand in cand, ca sa asculte ceea ce se intampla in lumea celor mari.
Sarei ii place sa predea si asta se vede, asa cum se vede si faptul ca elevii sai o apreciaza. Are mereu un suras complice pe buze care te conduce cu buna dispozitie printre exercitii si lecturi. Uimeste -sau poate nu- colaborarea extraordinara dintre elevi: atunci cand Lik, studenta chineza, soseste in intarziere, in timpul pauzei, Beatrice ii explica exercitiile pe care le-au facut pana atunci, pentru a nu ramane in urma.
Timpul trece cu repeziciune, amintind de Umberto Eco prin intermediul unui film realizat dupa romanul sau cel mai cunoscut, The Name of the Rose, care il are drept protagonist Sean Connery care reuseste sa uneasca sufletele (si gusturile) studentelor. Asa se explica si forma de predare impersonala, in cadrul careia se povestesc istorii de trenuri, controlori si bilete necompostate, se invata pluralul corectindu-se unul pe altul: “nu se spune degeturi, se spune degete!” Se rade mult, chiar si atunci cand Beatrice incearca sa se faca inteleasa in engleza iar Sara ii zice: “Imi pare rau, nu inteleg!” sau cand cele doua spaniole inlocuiesc termenii italieni cu cei spanioli, urmate rapid de un “escùsa!” catre inflexibila profesoara.
Vorbind cu Sara, iese la suprafata ceea ce deja se putea imagina cu usurinta. In spatele acestei clase atat de unite, exista un adevarat proiect: “Vreau sa se simta ca o familie”, imi zice. Multi dintre elevi o urmeaza si la lectiile pe care le tine la San Saturnino si, intalnindu-se de trei ori pe saptamana, de acum incep sa se cunoasca bine: “Ma gandesc sa organizez si iesiri in oras”, zice. Acum doua saptamani, a organizat o cina multietnica unde fiecare elev a adus un fel de mancare traditional zonei sale, impreuna cu reteta de gatit: “David, de exemplu, a gatit empanadas”, imi povesteste. Cursurile de limbi straine sunt, in fond, primul contact cu restul lumii, pentru cine vine sa traiasca intr-un oras strain. Doar aici se poate crea o retea de cunostinte cu care sa-ti imparti chiar si timpul liber si, de ce nu, sa te eliberezi de propriile temeri, gasind astfel noi puncte de referinta. Experienta invatarii unei limbi straine, deci, devine doar primul pas pentru a deveni mai mult.
Ca dovada ca, uneori, prietenia se poate intemeia si pe cunostinta unei limbi comune.
Veronica Adriani
(12 decembrie 2013)
Traducere: Dan Popa