“In ziua de astazi, una dintre marile probleme legate de munca este ceea ce se intampla oamenilor atunci cand ei nu mai lucreaza”. Cuvintele scriitorului Gilbert Keith Chesterton sintetizeaza in mod perfect cat de greu este sa poti beneficia de sacrificiile facute timp de o viata intreaga. Deseori poate chiar improbabil.
In Italia, posibilitatea de a iesi la pensie depinde de reformele care, de fiecare data cand se schimba guvernul, redefinesc regulile jocului. Faptul de a fi in regula cu cartea de munca (ani de munca si contributii) si de a avea o anumita varsta sunt cele doua conditii fundamentale. Sintetizand: se poate iesi la pensie indiferent de varsta daca au fost platite contributiile timp de cel putin 40 de ani. O alta varianta este aceea de a astepta varsta pentru a iesi la pensie (iar asta creste in fiecare an) si este necesar sa se plateasca contributiile timp de cel putin 20 de ani. Exista diferente intre barbati si femei, muncitori autonomi, angajatii din sectorul privat sau cei din administratia publica.
Problemele pe care trebuie sa le infrunte cetatenii italieni atunci cand isi pierd locul de munca, devin si mai complicate pentru cetatenii straini. Asociatia Roma – Dakar a evidentiat recent aceasta chestiune avand in vedere ca in Italia cetatenii straini reprezinta aproximativ 13% din forta de munca. Totusi, ei percep doar 0,2% din pensiile platite de catre Inps.
Claudio Piccinini, coordonatorul sectorul imigratiei INCA CGIL, ne explica: “Reforma ministrului Fornero i-a penalizat pe toti cei care vor sa iasa la pensie. Dar situatia este si mai complicata pentru migranti avand in vedere ca experientele lor de munca sunt foarte fragmentate, cu putine contributii platite. Independent de ultimele reforme, ei sunt penalizati pentru ca nu le este recunoscuta cartea de munca si contributiile platite in alte tari, asa cum se intampla si cu italienii care se afla in strainatate. Si daca nu acumuleaza o anumita “vechime” de contributii platite, tot ceea ce a fost platit anterior se pierde. Este normal sa ne gandim ca cineva a planuit aceasta situatie”.
“Suntem prizonierii acestei conditii”, spune Ibrahima Camara care traieste si lucreaza in Italia de 15 ani; cand a ajuns aici din Senegal avea o experienta de 10 ani in invatamant. A avut diferite slujbe, intotdeauna cu acte in regula, iar acum are un contract indeterminat ca operator socioeducativ la o cooperativa municipalizata din Aprilia (Latina). “Eu m-as intoarce in tara mea chiar si maine, dar nu vreau sa pierd contributele platite in ultimii 15 ani”.
Claudio Piccinini continua: “in anumite cazuri, singura solutie pentru cetatenii care se intorc in tara lor este aceea de a calcula pensia dupa sistemul “pro-rata” (fiecare tara plateste cota de pe propriul teritoriu). Se poate face cerere la circa 70 de ani, o varsta la care cetatenii din multe state ale lumii nu mai ajung.
“Trebuie asteptat foarte mult chiar si pentru avea un simplu raspuns si totul este vag si complicat. Avem o indoiala: toate acestea se intampla pentru a descuraja muncitorii sau intr-adevar exista o proasta gestiune? Pentru a rezolva aceasta chestiune este fundamentala o cooperare internationala care sa fie reala. Am vrea ca guvernul italian sa asculte migrantii in legatura cu chestiunile pe care ii privesc. Noi suntem prezenti”, spune Ibrahima Camara.
Conventiile bilaterale ar fi suficiente pentru a garanta dreptul la pensie pentru muncitorii care au aceleasi obligatii ca cetatenii italieni, dar mai putine drepturi. “Faptul de a stipula niste acorduri ar putea fi util si pentru administratiile publice, pentru sectorul sanitar, dar si pentru alte chestiuni. Celelalte tari sunt dispuse sa colaboreze. Dar Italia nu este in stare de a stipula conventii pentru siguranta sociala”, incheie Claudio Piccinini.
Rosy D’Elia
(29 iulie 2014)
Traducerea si adaptarea de Larisa Stoica